„Suferința copiilor este de neimaginat”. Interviu cu scriitoarea poloneză care publică povești terapeutice pentru copiii din Ucraina

„Era deja noapte când cineva bătu la ușa familiei Chițcănescu.

– Mami, cine e? se sperie micuța Chițișor.

Mama deschise ușa cu curaj. În prag stăteau doi Șoareci de pădure: unul mare și altul mititel, pitit după piciorul celui mare. Chițișor nu mai văzuse niciodată Șoareci de pădure. Semănau cu ea, dar parcă erau totuși puțin diferiți”.

Autoarea poloneză Alicja Safarzynska-Platos a pornit o serie de cărți de desant, cu povești, destinate copiilor din Ucraina care fug de război, dar și copiilor care îi primesc acasă pe micii refugiați. Scopul cărții este de a explica copiilor, într-un limbaj simplu și clar, situația din Ucraina. 

Cartea poate fi descărcată gratuit, paginile pot fi printate, lipite și repartizate oriunde este nevoie. Scriitoarea spune că a decis să facă asta, pentru că a simțit că anume așa poate ajuta. 

Fragmentul de mai sus este din a doua carte a seriei respective – „Chițișor întâlnește o eroină” (prima fiind „Și eroii plâng”), disponibilă și în limba română. 

ZdG a discutat cu autoarea despre cum a pornit să lucreze la carte, cum a reușit să o traducă atât de repede și de ce crede că e important să le spunem copiilor povești care le pot explica lumea din jur.

— Știu că mulți refugiați din Ucraina vin acum în Polonia. Care este situația după aceste 20 de zile de război în Polonia? Am citit că marea majoritate a ucrainenilor care vin în Polonia, stau în casele oamenilor obișnuiți…

— Da, este adevărat. O mulțime de refugiați din Ucraina vin la noi. Din prima zi în care a început războiul, familia și prietenii mei au mers cu mașina până la graniță, aducând mame ucrainene cu copiii lor la Varșovia. Varșovia este inundată de refugiați din Ucraina. Ei aleg orașele mari, mizând pe posibilitatea de a găsi de lucru și disponibilitatea de cazare. Este uimitor cum s-au adunat polonezii pentru a ajuta oamenii care fug de război. Toți prietenii mei ajută, într-un fel sau altul. Mulți oameni pur și simplu iau refugiați sub acoperișul lor, oferindu-le haine și mâncare. Unii organizează donații de lucruri, alții merg la gări pentru a ajuta în primirea și căutarea locuințelor pentru noii veniți din Ucraina. Până acum au existat diviziuni politice și sociale uriașe în Polonia, acum asta este o chestiune de importanță secundară, toată lumea s-a grăbit să ajute. Cu toate acestea, trebuie să subliniez că acestea sunt în principal inițiative de bază ale oamenilor obișnuiți. Ei sunt cei care ajută cel mai mult, nu guvernul polonez!

— Cum este perioada aceasta pentru dvs.? 

— Este o perioadă foarte complicată pentru mine. Pe de o parte, nu multe s-au schimbat în viața mea, copiii merg la grădiniță, afară e primăvara. Pe de altă parte, primesc apeluri telefonice în care sunt întrebată dacă îl pot ajuta cu veste antiglonț pe prietenul ucrainean al soțului meu. Fratele meu a ajutat cu materiale medicale, inclusiv cleme pentru membre tăiate și pansamente pentru rănile de la împușcături. Tatăl meu a mers de mai multe ori la graniță, așteptând ca oamenii care trebuiau să stea la coadă zeci de ore cu copiii mici să ajungă în Polonia. Asta trezește emoții extrem – plâns, frică, dar și emoții frumoase, atunci când oamenii îți mulțumesc pentru ajutorul oferit. Am primit și o familie ucraineană cu un copil în casa noastră. Soțul meu ajută la renovarea subsolului pe care am decis să-l dăm celor nevoiași. Oaspeții noștri sunt total confuzi. Când au venit aici, spuneau că doar pentru o vreme, pentru că trebuie să se întoarcă în Ucraina să lucreze curând. Abia acum își dau seama că nu vor reveni așa repede. Mama a ajutat la aranjarea cu școala pentru copiii lor, care sunt și ei alături de noi, fiecare contribuie cu ceva…

— Cum a venit ideea unei cărți terapuetice pentru copii? 

— Întotdeauna mi-a plăcut să scriu pentru copii. Până acum, din păcate, nu am reușit să public nimic, în ciuda numeroaselor încercări. Este greu să publici în Polonia dacă nu ai un nume „mare”. De multe ori mi-am promis că nu voi mai scrie, pentru că ajunge doar la copiii mei, iar apoi într-un sertar. Cu toate acestea, când a izbucnit războiul, am început să mă întreb cum aș putea ajuta. Eu cred că fiecare ar trebui să ajute cu ceea ce se simte mai bine. Am studiat psihologia, am trei copii mici – de 5 ani, 3 ani și 7 luni și îmi place să scriu. Am observat cum această situație îi afectează pe propriii mei copii, care trăiesc în siguranță și confortabil, dar au început să fie stresați auzind conversații despre război din nou și din nou. Mi-am imaginat cât de traumatizant trebuie să fie acest eveniment pentru copiii ucraineni care au fugit de război, ca să nu mai vorbim de cei care au rămas acolo… Pierderea propriei case, a lucrurilor care îți aparțineau, despărțirea de tatăl sau frații care au rămas în urmă să lupte, venirea într-o țară necunoscută, oameni străini, o limbă străină – lista poate continua. Este un coșmar și o traumă pe viață. În plus, ne este foarte greu nouă, adulților, să explicăm copiilor ce se întâmplă, într-un mod sincer, fără să sune neadevărat și fals – ceea ce copiii înțeleg imediat, dar în același timp fără ca asta să le distrugă sentimentul de siguranță, ci să fie un sprijin și să lase loc celor mai dificile emoții. Este extrem de dificil, mai ales când și ție îți este frică și tu singur nu știi ce se va întâmpla în continuare. Aceste reflecții și conversații cu copiii mei, precum și cu prietenele mele care sunt mame, m-au inspirat să creez povești care să ne faciliteze nouă, adulților, explicarea situației, dar și copiilor înțelegerea acesteia. 

— Cât timp ați lucrat la carte?

— Cartea a fost creată cu viteza fulgerului. Am scris-o în doar câteva zile. Apoi am scris pe Facebook, căutând un traducător în ucraineană și după cinci minute a trebuit să șterg postarea, pentru că au fost atât de multe răspunsuri. În același timp, am consultat poveștile cu mai mulți terapeuți pentru copii, deoarece alegerea cuvintelor este de mare importanță pentru cei mici. Câteva zeci de graficieni dornici să facă ilustrații gratuite au aplicat și ei. Am ales-o pe Ksenia Potępa, pentru că îi cunosc desenele de multă vreme și sunt un mare fan al acestora. Sora mea, care are și ea copii mici, a fost cea care a pus cărțile cap la cap noaptea. Și încă o face. Prima parte, „Și eroii plâng”, a cărei versiune este valabilă în trei limbi – poloneză, ucraineană și rusă, a fost gata în doar câteva zile.

— Cartea a fost deja tradusă în mai multe limbi. Cum ați reușit atât de repede?

— Am pus cărțile în Dropbox și le-am distribuit diverselor grupuri de suport de pe Facebook.Interesul s-a dovedit a fi atât de mare încât în ​​primele 24 de ore fișierul a fost descărcat de peste 10.000 de ori și Dropbox s-a prăbușit. De asemenea, am primit o mulțime de oferte pentru traducerea textelor în diferite limbi. Fiecare traducere este realizată de profesioniști, pentru a păstra sensul psihologic al poveștilor. În prezent, cartea este tradusă în 16 limbi și fiecare traducător a prezentat un exemplar de interpretare. Ritmul este incredibil. Nu dormim noaptea, împăturim, corectăm, reparăm și edităm paginile. Oameni noi ies îmi în față, dispuși să ajute cu cărțile. Facem totul singuri, fără un editor. Primesc nenumărate mesaje, e-mail-uri și telefoane, toate cu mesaje frumoase de la persoane private, cu fotografii cu mii de exemplare tipărite de la firme și fundații de tipografie, precum și solicitări de acord pentru partajare de către organizații precum UNICEF sau Eurochild. Îmi scriu și corporații internaționale uriașe care organizează campanii de caritate, întrebându-mă dacă pot tipări sute de mii de exemplare. Am pierdut controlul asupra acestui fapt cu mult timp în urmă și tot primesc știri din locuri foarte îndepărtate precum Singapore, SUA și India. Cartea este tradusă chiar și în chineză. Când îmi verific e-mailul, de fiecare dată când văd un nou mesaj, inima îmi bate mai tare. 

— De ce credeți că este important ca în această perioadă copiii să aibă acces la cărți care le explică ce se întâmplă și să-i liniștească?

— Este foarte important să fii sincer cu copiii. Ei absorb această situație ca pe un burete, nu înțeleg ce se întâmplă, sentimentul de securitate le-a fost distrus. Când spui adevărul într-un mod accesibil și adecvat pentru copii, asta le permite să experimenteze această situație și să-și construiască lumea din nou. Ar trebui să existe spațiu pentru emoții, în special pentru cele dificile, spațiu pentru eliberare și instrumente pentru a face față propriilor reacții și stresului. Desigur, cartea este doar începutul, o sămânță pe care o plantăm și o introducere în efortul și munca uriașă pe care noi adulții trebuie să o facem pentru a restabili copilăria celor mici. 

— Am văzut că lucrați la următoarele două părți ale cărții. Despre ce sunt acestea?

— Da, suntem în proces de pregătire a celei de-a treia părți, care va fi despre conversațiile Eroilor. În principiu, prima parte – „Și eroii plâng”, este destinată copiilor ucraineni. A doua parte, „Întâlnirea cu eroul” este destinată copiilor polonezi care găzduiesc refugiați, îi primesc în grădinițe, școli și îi văd pe stradă. Cu toate acestea, după cum putem vedea din numărul de traduceri, problema nu afectează doar copiii polonezi, deci este relevantă pentru toți copiii care au contact cu refugiații. A treia parte va fi și pentru unii, și pentru alții. Am inclus tehnici pentru a face față stresului. Am încercat să fac din această carte un fir care leagă copiii ucraineni cu cei la care au venit, așa că există și un glosar cu fraze de bază pentru a facilita comunicarea. De asemenea, lucrăm cu Storytel la o carte audio cu toate părțile.

— Au poveștile puteri terapeutice?

— Da, absolut. Acesta este modul în care ne putem raporta unii la alții și, adesea, găsim liniștire în poveștile altora. Sper că această poveste poate fi, oarecum, și terapeutică. Totuși, mă tem că, în sine, cartea nu este suficientă. În special pentru copiii ucraineni, acesta este o traumă puternică. Este mult mai ușor pentru copiii din alte părți, deși îi afectează și pe ei.

— Dacă ați veni cu un mesaj pentru toți copiii și părinții din Ucraina, dar și țările vecine, ce le-ați spune?

— Această situație este atât de teribilă și de complicată încât cuvintele nu o pot exprima. Suferința copiilor este de neimaginat și ne frânge inimile. Cred că mai importantă decât cuvintele este apropierea fizică – să cuprinzi, o îmbrățișare. Asta face mai mult decât o mie de cuvinte.

— Vă mulțumim!